sursa : www.prosport.ro
Andrei Filimon, un puşti care suferă de Sindromul Down, a găsit vindecarea pe şaua unei motociclete
La 11 ani, puştiul a reuşit să domine sindromul Down implicându‑se în motociclism. Fotbalul nu-i place şi nu-l înţelege
Tragi puţin de draperie, suficient cât să fii recunoscător calendarului care, în dreptul lui 13, arată duminică. Nu te-ai încumeta să ieşi din casă pe o asemenea vreme. La TV, diverse personaje se declară surprinse de aversele anunţate încă de acum o săptămână. Se iau măsuri, dar abia atunci când sunt implorate cerului. Pui draperia la locul ei şi apeşi butonul de start al vreunui film ori serial. Nu e vreme de altceva, oricum. Zgomotul picăturilor de ploaie e întrerupt, din când în când, de un sunet pe care nu reuşeşti să-l identifici. Se aude o dată. De două ori. De trei ori. Curios, te ridici din locul comod şi călduros pentru a da din nou draperia la o parte. Descoperi că pe trotuar un puşti de un metru şi un pic se chinuie să ridice de la pământ o bicicletă cât el de mare. Ud până la piele, murdar pe alocuri de noroi, băiatul trage aer în piept şi se urcă din nou pe şa. La nici câteva secunde, secvenţa se repetă. Iar şi iar. Realizezi că au trecut minute preţioase din filmul pe care îl vizionai şi, mulţumit că ai aflat sursa zgomotului străin, te întorci la ale tale. Jos, Andrei ridică de la pământ bicicleta albastră şi încearcă din nou să ţină drumul drept. Are cinci ani, dar abia acum câteva luni a început să vorbească. Îi este mai cunoscut drumul spre spital decât spre parc şi, în ciuda vârstei fragede, ştie că nu e un copil obişnuit. Sindromul Down i-a anulat şansa de a fi încadrat în tipare. Sau i-a oferit o alta să fie diferit: “Am aflat încă de la naştere că are probleme. Din fericire, la el, cromozomul 21 suplimentar e lipit de celălalt şi funcţionează ca un întreg. Acum, cel puţin”, avea să recunoască tatăl acestuia uşor incomodat de subiect.
Zile la rând şi-a şters noroiul de pe faţă şi a refuzat orice rugăminte venită din partea mamei de a intra în casă. I se promisese că va primi o motocicletă dacă va învăţa să meargă pe bicicletă fără roţile ajutătoare, iar calendarul, autorităţile surprinse şi duminica ploioasă nu aveau să-l convingă să intre în casă cu mult după lăsarea nopţii. Următoarea zi, primea motocicleta. Şi o răceală zdravănă.
Motocicleta şi declicul
Era anul 2008 atunci. Înapoi în prezent, în apartamentul modest al familiei Filimon, Andrei urmăreşte cu interes discuţia dintre reporterul ProSport şi părinţii săi. Se face ghem în fotoliul de lângă vitrina cu trofeele câştigate în motociclism în ultimii cinci ani. Când şi când îşi dă la o parte părul negru şi lung: “I-a văzut pe băieţii mai mari că aşa îl poartă şi nu a mai vrut să se tundă”, explică Simina, mama acestuia. Zâmbeşti, iar puştiul îşi îndeasă capul în mânerul fotoliului. Până la cinci ani, părinţii încercaseră, la sfatul medicilor, să-l implice pe Andrei în tot felul de sporturi: “L-am dus la înot, la tenis, la handbal. Nimic… Nu-mi imaginam vreo secundă că motocicleta va avea efectul pe care l-a avut. Făcea parte din categoria lui «hai s-o facem şi pe asta!»”. Şi au făcut-o… În parcarea din spatele blocului, Andrei a căpătat personalitate. Nu mai exista doar drumul de acasă la spital. Erau acum circuite, exista viteza: “S-a schimbat cu totul. A început să vorbească, să reacţioneze, în locul golului din ochi exista acum o sclipire”, povesteşte Octavian Filimon, tatăl acestuia. Întorci capul spre puşti, dar locul din fotoliu este acum gol. Nu pentru mult timp, însă: “Uite, uite! Astea au fost primele mele mănuşi”, spune rapid şi pleacă din nou. Revine la câteva secunde după, de data asta ţinând la piept o pereche mică de ghete: “Şi uite, şi astea!”. Dispare pentru a treia oară şi trec minute bune până îşi ocupă din nou locul în fotoliu. Lângă el sunt prima cască şi primul costum: “Mi-erau mari atunci. Acum nu mai sunt!”. Şi-şi dă din nou părul după ureche.
“Totul şi nimic”
“Am şi uitat de câte ori am crezut că nu o să fie bine”, spune mama lui Andrei în timp ce îl roagă să nu mai aducă tot felul de haine de la el din cameră în sufragerie. Te uiţi la cei doi părinţi şi te întrebi dacă nu cumva s-au născut cu o doză suplimentară de optimism. Întreaga rememorare este făcută acum de Andrei, care nu-şi mai îndeasă capul în pernă, ci te priveşte direct în ochi, ca un om mare, trecut prin viaţă: “M-am deprins să merg pe motocicletă în diferite parcări. Acolo mai veneau, din când în când, şi sportivi de la club, că nu sunt prea multe locuri în care să te poţi plimba cu ea pe la noi”. Aşa a fost descoperit. A participat la prima cursă de viteză când abia împlinise şase ani. A luat locul trei. Nu-şi aminteşte decât că atunci a făcut cunoştinţă cu ceea ce el numeşte «totul şi nimic»: “Pur şi simplu nu ai nimic în minte atunci. Nicio problemă, nicio grijă. E doar viteză”. Gesticulează mult, plin de entuziasm, iar momentele de om matur se contopesc cu cele de copil. Perfect normale ultimele, dureroase cele dintâi: “Nu ştiu dacă o să fie bine. Eu sper să fie, dar nu e niciodată aşa cum vrem, nu?”, avea să mă întrebe câteva minute mai târziu, în camera sa. Una atipică, dar parcă nu te mai surprinde asta. Colecţionează pietre, a citit toate cărţile de biologie care i-au picat pe mână, desenează, scrie compuneri şi ascultă AC/DC. Nu e copilul peste care ai da în faţa blocului, lovind o minge şi fredonând ultima piesă de la radio.
La un meci a fost o singură dată, iar evenimentul a fost rapid transformat într-o întâmplare amuzantă: “Când am plecat de la stadion, Andrei mi-a spus că i-au plăcut foarte mult câinele jandarmului şi fumigenele aruncate de cealaltă galerie. Nici nu ştia să-mi spună care echipă era UTA şi care era adversara”. Rememorarea întâmplării îl face să roşească: “Nu… nu înţeleg. Toţi vorbesc de Messi, de Ronaldo. De ce?”. Ridică din umeri mirat şi continuă să-şi scoată desenele. În multe dintre ele e el, dar ceva mai înalt şi mai bine făcut. Aşa vrea să fie cândva. Un pachet de muşchi, care să ridice trofeul de campion mondial în motociclism: “Ştiu că pot!”.
Cheltuieli mari, satisfacţii pe măsură
Uşor, puştiul a devenit cunoscut. Un pic din cauza bolii, un pic din pricina ambiţiei şi restul datorită talentului nativ: “Rezultatele au venit parcă de la sine. Am crezut că o să fie un moft, dar de multe ori el trăgea de noi să nu renunţăm. Nu aveam bani uneori. Nu avea echipament. Nu-i păsa. Când era pe motocicletă, era un copil fericit. Aşa că am tras din greu. După ani buni în care ne-am dorit un copil normal, aveam unul. Şi era campion!”, spune mândră Simina. Andrei întinde timid o foaie mică. A desenat un trandafir. Înapoi în camera sa, recunoaşte că îi este greu, că ştie cât de mult s-au chinuit părinţii. Şi cât o vor mai face. În zadar îi explici că asta e ceva normal: “Nu. E mult. Eu nu sunt normal. Era mai bine dacă îmi plăcea fotbalul şi nu eram bolnav”. Nu ştii cum să-i combaţi trocul imaginar, aşa că îi lauzi colecţia de pietre şi îi răsfoieşti pozele. La 11 ani, Andrei a căzut şi s-a ridicat de fiecare dată. Uneori ajutat, alteori singur. Acum, pe motocicletă, are şansa lui «totul şi nimic». Şi, pentru câteva secunde, uită că nu are nici echipamentul pe măsură şi nici toate condiţiile ideale. S-a autodepăşit şi a lăsat o parte din Sindromul Down lângă pistă. Ia cu el visele şi speranţa unui mai bine. Care, la 11 ani, ar trebui să vină…
E de departe unul dintre cei mai talentaţi puşti din motociclism, dar are nevoie de mai mult decât de sprijinul familiei
Octavian Vrăjitoru, tatăl motociclistului Mircea Vrăjitoru
“Probabil acea jucărie, acea motocicletă a produs declicul de care copilul avea nevoie pentru a progresa. Este foarte important pentru ei, atunci când, desigur, forma sindromului nu este una foarte gravă, să fie implicaţi în tot felul de activităţi” – Elena Dan, doctor pediatru
Articolul integral, la